De la atestarea documentară din 1745 până la tezaurul de artă sacră de astăzi — povestea unui lăcaș care a supraviețuit cutremurelor, războaielor și sistematizărilor urbane.
Istoria Bisericii Popa Soare este profund ancorată în dezvoltarea urbană, demografică și spirituală a Bucureștiului de secol XVIII. Punctul de geneză este fixat în anul 1745, moment atestat documentar prin pisania originară — o piesă epigrafică de valoare inestimabilă, săpată în piatră și păstrată până în zilele noastre.
„Această sfântă biserică este zidită și înălțată din temelie, precum se vede, de robul lui Dumnezeu Jupan Iane Cupețul de la Buzău, 15 septembrie 7253 (1745).”
Ctitorul principal, Jupân Iane Cupețul (figurând în unele arhive și sub numele de Ene Boldescu), a fost un negustor deosebit de înstărit — „cupeț” — originar din regiunea Buzăului. Implicarea sa demonstrează mobilitatea capitalului comercial în Țara Românească și dorința elitelor economice de a contribui la zestrea spirituală a Capitalei.
Un detaliu fascinant: numele consacrat al bisericii — „Popa Soare” — nu provine de la ctitorul financiar, ci de la părintele Soare, întâiul și cel mai iubit slujitor la altar al comunității incipiente. Numele său figurează în vechiul pomelnic al bisericii. Fenomenul se înscrie într-o tipologie bucureșteană specifică, alături de Popa Nan, Popa Tatu, Popa Rusu sau Popa Crăciun — preoți care și-au transferat numele cartierelor pe care le-au păstorit.
O analiză istoriografică atentă ridică o ipoteză solidă: probabilitatea existenței unui lăcaș de cult anterior anului 1745, pe același amplasament. Cercetătorii consideră că, înainte de biserica de zid, a existat o biserică de lemn. Deducția se bazează pe un document din 20 septembrie 1792, aparținând lui Nicolae, Logofătul Sfintei Mitropolii, în care se inserează sintagma revelatoare: „acesta este ctitorul bisericii celei vechi, după care și-a luat numele de Popa Soare”.
În jurul anului 1862, zona purta și denumirea neoficială de „Mecetul turcesc”, reflectând intersecția influențelor orientale cu cele autohtone. Un aspect etnografic deosebit: meșterii căldărari din București își sărbătoreau patronii spirituali, Sfinții Atanasie și Chiril, sub oblăduirea Bisericii Popa Soare, transformând curtea într-un centru de coeziune al breslei.
Biserica și-a păstrat, în cei peste 250 de ani, liniile arhitectonice inițiale, încadrându-se în tipologia arhitecturii ecleziastice muntenești tradiționale. Construcția se dezvoltă pe un plan treflat, cu profundă semnificație teologică (Sfânta Treime și forma crucii), compus dintr-un pridvor mărit ulterior și un naos spațios acoperit de o boltă sferică închisă.
Sistemul de turle a suferit modificări substanțiale. Inițial, biserica avea două turle masive din lemn, una cu funcție de clopotniță. Turla de pe naos a fost îndepărtată definitiv între 1940–1942, în urma lucrărilor de consolidare impuse de cutremurul din 10 noiembrie 1940. Unele mărturii menționează chiar trei turle de lemn până în 1924. Silueta de astăzi, deși lipsită de verticalitatea turlei pe naos, impresionează prin echilibru, sobrietate și curățenia fațadelor.
Vulnerabilitatea seismică a zonei și uzura timpului au impus numeroase campanii de reconsolidare și restaurare:
Prima renovare majoră atestată, susținută de jupâneasa Călina și fiii ei: pardosirea bisericii, îmbunătățiri structurale și donarea icoanelor împărătești (ferecate în argint în 1833–1834). Pridvorul, pardosit prin grija Voicanei, „Doftorița”.
Cutremurul sever impune închiderea provizorie a lăcașului. Reparații capitale realizate exclusiv cu sprijinul enoriașilor — o dovadă a forței comunitare a mahalalei.
La intrarea principală se adaugă un pridvor elegant, prevăzut cu portic, modificând substanțial aspectul exterior.
Eforturi de consolidare structurală. După cutremurul din 1940 se ia decizia radicală de îndepărtare a turlei grele de lemn de pe naos, pentru a salva clădirea de la colaps.
Avarii în timpul catastrofalului cutremur din 4 martie 1977; un nou val de reparații de urgență și consolidări locale.
Etapă de renaștere: consolidare structurală profundă la fundații și zidărie, restaurarea picturii, înlocuirea instalațiilor, refacerea acoperișului. Eforturile sunt încununate prin resfințirea lăcașului.
Reabilitarea urbanistică și peisagistică: refacerea căilor de acces, nivelarea curții, sistem de drenaj al apelor pluviale și iluminat arhitectural exterior.
Notă: restaurările interbelice au fost supervizate de arhitecți renumiți precum N. Ghika-Budești și H. Teodoru, demonstrând grija continuă a statului și a Bisericii pentru conservare.
Biserica funcționează ca nucleu al unui perimetru clasificat în întregime ca zonă protejată — un punct de plecare ideal pentru turismul cultural în Bucureștiul istoric (reper și pentru tururile „Descoperă Mahalaua Mântuleasa”).
| Monument | Localizare | Datare | Cod LMI |
|---|---|---|---|
| Ansamblul „Str. Popa Soare” | Str. Popa Soare (sect. 2 și 3) | sf. sec. XIX – prima jum. sec. XX | B-II-a-B-19451 |
| Casele Bacaloglu | Str. Popa Soare nr. 1 bis, Sector 3 | 1887 | B-II-m-B-19452 |
| Casa Mircea Vulcănescu | Str. Popa Soare nr. 16 A, Sector 2 | începutul sec. XX | B-II-m-B-19455 |
| Imobile și case de epocă | Str. Popa Soare nr. 2, 4, 52–60 bis | sf. sec. XIX – prima jum. sec. XX | B-II-m-B-19453…19460 |
| Statuia lui Petre Țuțea | Curtea Bisericii (Str. Dr. Burghelea 7) | 2004, sculptor Vasile Gorduz | Monument de for public |
În jurul bisericii se articulează și alte instituții ale cartierului interbelic: Centrul Comunitar Evreiesc, Anca Poterașu Gallery, Crafts A&A, Central Art Studio și Libra Film Productions — confirmând că Biserica Popa Soare este epicentrul spiritual al unuia dintre cele mai vibrante cartiere istorice ale Bucureștiului.
În perioada interbelică, în jurul anului 1925, cartierul număra circa 300 de familii. Pentru îngrijirea bătrânilor a fost înființată, în 1936, Fundația „Gheorghe C. Florescu” — prin donarea de către enoriașul Gheorghe C. Florescu a unor case și a terenului de pe str. Zefirului nr. 14, cu condiția ca 30% din venituri să fie folosite pentru ajutorarea vârstnicilor. În casa parohială a locuit, între 1942 și 1948, Preasfințitul Episcop Gherontie Nicolau.
După amplele lucrări de consolidare și reabilitare din perioada 2014–2017 (refacerea acoperișului cu tablă de cupru, pardoseală din marmură de Rușchița, cu sprijinul Consiliului Local al Sectorului 2), biserica a fost târnosită la 21 septembrie 2018 de Preasfințitul Episcop Varlaam Ploieșteanul, delegat al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.